Eram în hotarâre de fabuli sa ma las,
E grea aceasta cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strânge nepotului avere,
Ce vrea de la el cere.
Asa un unchi al meu,
Usoara sa-i stea tarna si sufletul ferice,
Prin testamentul sau
Ma leaga ca sa public o fabula de brice;
Plinesc a lui vointa ca sfânta datorie.
El îmi spunea c-odata, într-o calatorie,
Stând sara la popas,
Gasi un vechi prieten, cu care a si mas.
Ei de cu seara-n vorbe de râs, de desfatare,
Cu pace-au adormit.
A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul sau prieten vazu în alta stare.
Acesta la o masa-n oglinda se uita
Si-asa de greu ofta,
Ca îti venea a crede
Ca-n ea pieirea-si vede.
— Ce-ti este, frate draga — îi zise unchiul meu —
Au nu cumva ti-e rau?
— Oh, nu — raspunse cela — sunt sanatos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai trista pentru mine,
Ca trebuie sa ma rad
Si barba mi-e ghimpoasa ca frunza cea de brad.
— Atâta-i tot, se vede ca brice ai tâmpite?
— E prea adevarat,
Eu unul ma tem, frate, de brice ascutite.
— Apoi nu-i de mirat,
Tu însuti îti faci raul. Întreaba si-ti vor spune
Toti cei ce se rad singuri: ca tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne si mai nevatamat
Decât cu cutitoaie
Ce pielea ti-o despoaie.
A unchiului idee ca sa v-o lamuresc,
Rog sa luati aminte:
Ca unii se feresc
De oamenii cu minte
Si sunt mai bucurosi
De cei la cap cam grosi.

Categoria: D

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 742