Poezii


Nicolae Labis
Lupta cu inertia

Omul Comun

I. Dilema

1. O viziune a omului comun

Aievea nu si nici cu-nchipuirea
Eu muntii nu-i mai simt cum îi simteam
În vremea unor basme petrecute
Când se facea ca un copil eram,
Când ma-nsoteam cu pasari si cu ciute,
Când ma-nstelam cu flori, când nu eram.

Vad o-nserare plina de lumina
Plutind pe bucla unui brâu de brad,
În mijloc e poiana-n luna mata,
Si-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altadata
Asa precum pe mine l-a chemat.

Tabloul se apropie si creste,
Îl am în fata ca un ochi deschis.
Copilul misca buzele si-ngaima:
"Esti rau, straine - te-am vazut si-n vis"...
Si buzele îi tremura a spaima -
"Esti rau, straine, pleaca" - mi-a mai zis.

"Ce vrei, copile? Nu ma poti cunoaste!
De ce-mi privesti în suflet ca-ntr-un sac?
Vezi bine, nu sunt jucarii într-însul."
"De-aceea-ti pare sarbad si posac."
Si-nabusit a trebuit sa tac.

"Esti rau, straine. Lamurit eu nu stiu,
Dar te-am vazut si-n vis si se facea
Cum cineva pe oameni îi loveste -
Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.
El mi-a strigat: - Si tu, la fel vei creste!
Eu când voi creste nu voi fi asa."

Pe frunte îmi tâsni sudoare rece -
"Asculta, desantat judecator,
Gaseste-ti alta victima si spune-i
Acest vis sadic si amagitor;
Ai merita sa fii legat în funii,
Sa nu mai tulburi traiul tuturor."

Dar deodata-n juru-mi mii de voci
S-au auzit strigând cu larma multa:
"Asculta, tu, strainule de jos.
"Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!"
Oh, surd strigau si trist si dureros -
"Asculta-l pe copil! Asculta-asculta!"

De-atunci nicicând eu nu l-am mai vazut,
Dar parca ma-nfioara-o presimtire
Si-mi tot repet blestemul ce-a rostit
Cu voce tremurata si subtire,
Prin codri mari îl caut ravasit
Si-n vise îl mai caut, în nestire.

Dar pentru mine azi straini îs codrii,
Sunt numai arbori, pietre, flori si hau,
Iar visele-ncarcate de cosmaruri
Nu-mi mai aduc curatul chip al sau...
Pe suflet tot arunc cernite zaruri -
"De ce mi-ai spus, copile, ca sunt rau?"

2. Omul comun ia o hotarâre

"Eu viata mi-am închis-o sub lacate,
Si-atâtea zile s-au statut în van,
Din multe cugetari adevarate
Mi-am înjghebat un jalnic paravan.

Mi-am înjghebat justificari senine
Când parasisem drumul durei munci:
Dar dac-ar roade suferinta-n mine
Tot necesara-as crede-o si atunci?

De m-ar izbi puterile inerte
Ce stânjenesc înaltul tarii zbor,
Au m-as pastra si-atunci în trândavia,
Acestui trai anost si-adormitor?

Se cere sa lovesc în cei pe care
Eu i-am slujit, simtind ca putrezesc.
Va fi nevoie, stiu, fara crutare,
Fara regret, si-n mine sa lovesc.

Ideile-mi ramase, triste cete,
Am sa le-ntrem cu asprul vietii vin,
La oameni, parasitii mei prieteni,
Sfios, dar hotarât am sa revin.
. . . . . . . . . . . . . . .
Vad o-nserare plina de lumina
Plutind pe bucla unui brâu de brad.
În mijloc e poiana-n luna mata
Si-ntr-însa cineva a desenat
Copilul pur pe care altadata
Asa precum pe mine l-a chemat.

Eu simt o bucurie dureroasa,
Simt ochii lui tintiti asupra mea
Si tâmplele îmi bat înfierbântate,
Sunt stânjenit, dar parca as zbura...
- Copile, ai avut atunci dreptate,
Dar pentru ce ma mai privesti asa?"

II. Regenerarea

1. Omul comun pleaca din birou

"Buna dimineata, muntilor. Dormisem
Un somn greu, dar iata, iar va pot privi,
Buna dimineata, codrilor de tisa,
Buna dimineata, proaspeti zori de zi.

Buna dimineata, oameni. Somn de moarte
Ma zvârlise între trândavi si învinsi,
Buna dimineata, sate de departe,
Buna dimineata, zori de zi aprinsi.

Drumuri nesfârsite, buna dimineata,
În cosmaru-mi groaznic v-am visat ades...
Am sa-mi spal în roua palmele si fata
Si-am sa sorb mireasma florilor de ses.

Sovaielnici pasii-mi cauta-n tarâna
Urmele pe care mai demult am fost.
Urme noi strivira urma cea batrâna
Si sa o mai caut n-are nici un rost.

Temelii durate trudnic înainte
Sunt acoperite de cladiri întregi.
Viata-n cascadarea-i larga si fierbinte
Zamisleste zilnic înnoite legi.

Buna dimineata, pasari bete-n soare,
Mi-ati strigat odata sa ma-ntrec cu voi.
Ma primiti voi dupa-atâta vreme oare?
Ori va veti retrage-ndemnul înapoi?

Sufletu-mi se umfla-n vânt ca o aripa,
Clipele prin arbori freamata a zbor.
Fierb în câmpuri seve, pasarile tipa...
Amintirea, numai, tace mustrator..."

III. Treapta superioara

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2. Tablou general

Pe fluviul fara de capat si fara sfârsit,
Pe fluviul timpului luneca stoluri de nave,
Catarge-ndreptate spre est si spre vest si zenit,
Ori, fara catarge, bolnavele lumii epave.

Iar apa aceasta-i vrajita si-nchide în ea
Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare,
Si-atâtea destine, pe unda-i brazdeaza sa stea
O urma-n vecie nestinsa si scaparatoare.

Si fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi
Cu apele-i palide-n tot mai grabita navala,
E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciuma-n salturi,
Aud zanganind o fantastica lupta navala.

Epavele lumii îsi cheama arcasii pe punti -
Fantome cu sângele înca în vine -
Gem robii sub punti si catusele-si zornaie, crunti,
Sagetile tiuie-n zboruri haine.

Pe navele lumii au oamenii scut nepatruns,
Steag rosu se zbate,
Fantome cu sângele înca în vine, pe-ascuns,
Lovesc pe la spate.
Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând,
Tresalta,
În fund de epave catusele sar, rasunând
Sub dalta,
Si fluviul curge în curbe spre steaua înalta.

Pe fluviul timpului navele tinere luneca.
Cu faruri aprinse se surpa-ntunericul orb,
Si razele lor ascutite nicicând nu se-ntuneca
Si, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4. Spre fericirea personala

Somnul meu las e de-acum amintire urâta
Care-n rastimpuri ma întarâta...
Lumea sufletului mi-i asanata,
Cerbii printr-însa tropota-n ceata,
Suna sub soare si luna, mereu,
Clopotul limpede-al cerului meu.
Cu bratele goale din zori pâna-n sara,
Se secera-n sufletul meu ori se ara,
Se-nalta gânduri, se sapa fântânile,
Se suiera doinele de primavara -
Doinele mele - izvoarele-ngâne-le...

Si totusi, ceva mai lipseste. Flamând,
Inima înca-mi mai bate, cerând.
Lipseste o floare, neînflorita
Nici în somnu-mi adânc,
Nici în munca-mi grabita.

Ma desteptasem si-atunci am pornit
Prin euritmia padurii în goana,
Aerul muntilor m-a ametit,
M-au încântat caprioarele negre-n poiana,
Si pestritele aripi tremuratoare,
Si susurul surd izvorât de sub bolti de frunzare...
Dar numele nu mi-am legat
De nici un copac cu frunzisul rotat,
N-am chemat nici o caprioara la mine
S-o sarut între coarnele fine,
Apoi, amândoi, dupa vânt, în lumina

Sa pornim dantuind peste stâncile rosii, de fier...
Poate de-aceea-mi venea sa tip fara pricina
Si ma oprea, rusinându-ma, codrul sever.

Ma desteptasem si-atunci am pornit
Prin sate, în carul cu crâsnete frânte de roti.
Am stat la taifas cu taranii si fetele tinere,
Lânga ei ma-ntristam si mergeam la petreceri cu toti.
Întrebam: Voi, naivi filosofi, sa-mi raspundeti,
Care e marele vietii-adevar? Ce sa fac?
Am trecut de la unul la altul, precum în padure
Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac -
Si-mi compuneam un raspuns întrebarii
Culegând de la toti, de la toate,
Precum în paduri din frunzele nenumarate...
Ma desteptasem si-atunci am pornit
Printre blocuri semete cu-antene pe teasta bombata,
Blocuri dansând dupa muzica dura-a tramvaielor,
Muzica ametitoare si multiplicata,
Sora cu muzica sobra, de unghiuri si planuri,
Armonie-a metropolei, jerba de fier si elanuri.
Dar nu m-am legat de nici un ungher,
De nici o fereastra aprinsa în seara stingher,
De la toate ferestrele-o raza am aprins si-am strâns,
Pentru mine. De aceea nici o fereastra
Nu s-a aprins, nu s-a stâns...

Veti spune ca multe-am vazut, dar nimic n-am pastrat
Ca nimic n-am ales din a lumii bogata recolta,
Dar eu am vazut si pastra-voi ceva minunat,
O constelatie rosie-aprinsa pe bolta,
Si sufletul meu încântat numai ei îi ridica
Soapta-mi de dragoste, pâna-acum unica
"Constelatie ce sui
În azurul albastrui
Dupa legi ce azi le stiu,
Sfredel luminos si viu,
Constelatie

Categoria: L

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 1330