Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii


Constat cu bucurie ca de la o vreme apar din ce în ce mai multe carti de poeme, de buna calitate, sub sigla prestigioasei edituri timisorene Brumar. Printre cartile aparute anul acesta la editura timisoreana gasim si cartea sirianului Djamal Mahmoud, Pe muchiile cerului, aparuta în conditii grafice excelente în cadrul colectiei „poeti straini contemporani”. Cartea lui Djamal Mahmoud, poet stabilit în România de câtiva ani buni, poate fi vazuta, asa cum ne anunta în prefata cartii Eugen Evu, ca „o epopee compozita, de o mare forta expresiva si bogata în continutul ei strict semantic” sau daca aruncam privirile pe coperta patru a cartii putem spune odata cu Felix Nicolau ca „Mahmoud Djamal se refugiaza în muzica si lumina. Ori în tacere si bezna, depinde de dispozitie”. Nu ne ramâne decât ca, parcurgând volumul autorului, sa descoperim daca cele mentionate de „avocatii literari” sunt cu adevarat valabile în cazul poeziei autorului de fata.
De la distanta, la o prima lectura a poemelor lui Djamal esti tentat sa îl compari cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) stabilit de aproape trei decenii în România (Satu Mare). Diferenta dintre cei doi este evidenta, deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu o poezie usor biografica aflata în vecinatatea calatoriilor imaginare, apropiata datorita debutului (1990) mai curând de generatia optzecista, pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet vizual complet aflat mai curând în vecinatatea liricii doimiiste, caracterizata pe de o parte de metafora în relatie cu ratiunea si senzualitatea ludicului, iar pe de alta parte de metafora în relatie cu fiinta. Mahmoud Djamal, poet format în scoala virtuala a poeziei contemporane, este unul dintre putinii poeti care nu apeleaza la ingineriile neoavangardiste pentru a se exprima, ci prefera, în ciuda tuturor tehnicilor postmoderne, sa-si cânte poezia în lumina educatiei de acasa. Desi în poezia lui se poate observa usor modelul european de poezie, verbul liric, prin care poetul patrunde în inima lectorului, este construit cu ajutorul multor elemente din poezia si cultura orientala. Daca ar fi sa vorbim despre o asemanare între Salah Mahdi si Mahmoud Djamal, aceea este ca, amândoi pot scrie în acelasi ton folosind fie modelul oriental, fie cel european, si asta pentru ca poezia care curge din lumina babilonului este una sincera, „vorbita de o singura limba”, limba poetului aflat în slujba poeziei. Aceasta limba apare în viziunea lui Djamal ca fiind universala, deoarece ea se arata ca deschidere (de fereastra) catre fiinta si catre cele fiintate. Iata, în acest sens ce ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmierul mostenit de la tata / îmi zicea / sa vorbesc limba trunchiului / sau a radacinii daca vreau / sa spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau / sa vorbesc / limba desertului sau a pietrei / doar geamul în care ma descalt / în fiecare noapte / întotdeauna / îmi vorbeste de o singura limba…”. Acest ritual asumat cu grija de poetul sirian este completat iconic cu elemente simbolice apartinând poeziei orientale, elemente care alcatuiesc tematica volumului de fata. Printre acestea gasim motivul soarelui (ca început, ca lumina si element cald), motivul pielii omului arab (pe care soarele rasare si apune), motivul pamântului (clepsidra de nisip) si timpului, motivul zidului si al familiei aflat în strânsa legatura cu dumnezeu si natura, precum si motive ale liricii europene printre care amintesc: motivul epigonic al mastii, motivul crucii, motivul mortii, motivul umbrelor, motivul oglinzii si cel al nihilismului epocii. Mahmoud Djamal poet care traieste clipa sunetului curgator al trecerii omului prin marele timp stie sa priveasca „pamântul în ochi”, sa poarte pe chip înainte de orice confruntare cu timpul „doar culoarea pamântului”, atunci când întâlneste întunericul poetul cuprinde universul si-l naste poezie curata. Iata ce ne spune poetul în poemul „Întuneric”: „când cerul îsi stinge luminile / iar eu ramân / doar cu mine însumi / întunericul / devine o femeie voluptoasa / cu mii de trupuri / si cu brate lungi / atât de lungi încât / cuprind tot universul între ele…”. Acum putem spune, odata cu poetul, ca inima bate aritmic / ca o toba africana, adica vibreaza ritualic întru dans al iubirii. Talpile poetului, asa cum are sa spuna într-un alt poem, sunt întru cautarea sunetului. Întreaga existenta a celui care ridica metafore, ar trebui sa fie, daca mergem pe linia poetului, axata pe litera luminii, a femeii iubite, a pamântului sfânt.
Poet profund si delicat, religios si totodata original Mahmoud Djamal reuseste ca un adevarat grafician de metafore sa contureze imaginea lumii si omului vecin cu el. El îi judeca dur pe aceia care „ca pasarile acopera cerul” si instaureaza întunericul, pe aceia care duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în fata „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. Poetul îsi construieste o cruce de apa cu care sa izbaveasca moartea, ia cerul (suma a cercurilor) în brate si porneste cruciada împotriva celor care ratacesc printre prunci. Am putea spune, ca întreaga carte reprezinta un strigat metafizic, care porneste dinspre om spre universul acestuia (si invers), dinspre cerc catre colturi, asa cum Nietzsche vorbea despre departarea de centru catre margini, catre X. Mahmoud Djamal observa ca exista un duel între culturi, între religii. Poetul constientizeaza faptul ca aceste dueluri pot duce în cele din urma la asfintitul unor culturi, al unor sunete, care participa acum, înca, la muzica universului. Mastile de lupta sau carnavalul cercurilor, în viziunea poetului nu vor reusi sa se ridice la valoarea sacra a adevaratei creatii. În acest sens iata ce ne spune poetul în poemul „Proiectie”: „duelul între pielea mea / si praful adus de lumina zilei / unde îmi stocam pasii / împreuna cu sunetele lor / a luat sfârsit / numaidecât se vor sterge / liniile albe ale sotronului / apa ploii e teaca / în care îmi voi introduce trupul / iar cu ochii trimisi în geam / voi proiecta o scara / pe treptele careia / îmi va urca si coborî sufletul / pâna la disparitia ultimului ropot…”. Situarea omului pe muchia cercului, poate fi interpretata si ca situarea unei culturi în pragul schimbarii, a treceri. Mi-as permite sa cred ca poetul, profet al marii nisipurilor, vorbeste în aceasta carte despre împlinirea sau depasirea postmodernismului, ca propune în locul unor discuri învechite, ce repeta neîncetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la „refrenul pamântului”. Cu acest ton sensibil si melancolic Mahmoud Djamal musca, „cu pofta din moarte”, se simte pe muchiile cercului, accentuate de nepasarea semenilor. În încheiere redau integral poemul „Refren”, care contine piesele de rezistenta ale cântecului lui Djamal: „cercuri de diferite marimi trasez / ma târasc în carnea talpilor / musc cu pofta din moartea mea / în timp ce-ti ciugulesti aripile / neinteresata de soarta lor / ascultând refrenul pamântului / un disc învechit ce repeta neîncetat / acelasi cântec / sufletul mi se furiseaza descult / lasându-ma sa-mi savurez trupul / în liniste / habar n-am în ce directie o ia / nici nu stiu daca urca / sau coboara treptele / poate îmi trimiti o vorba / daca vei afla / cu penele moarte care ma vor vizita / în zilele de sarbatori / sau cu pietrele ce ma vor feri de / frigul meu / mângâindu-ma cu tacerea lor”.

Paul Gorban

Categoria: G

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 826