Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut ªi te miri cã mã clatin în scarã! Tu crezi cã mi-e teamã de timpul pierdut? Vai nu, ci de mine cã-s fiarã! Atunci la plecare plânsesem tustrei ªi mama, sãrmana, bãtrânã Þinându-ne-alãturi în mâinile ei De-o parte ºi de-alta de mânã, Sta-n poartã la drum ºi vorbea-ncetinel, ªi mie, zicându-mi pe nume: “Eºti frate mai mare ºi-ai grijã de el, Voi singuri ai mamei pe lume!” Acum el e mort ºi departe de-ai sãi ªi parca-mi tot sunã cum geme. Dar eu alergam la redutã, prin vãi, S-ajung cu porunca la vreme. Muºcase cu gura pãmântul de chin, ªi strânse pãmântul în mânã; Întreaga sa faþã ºi pãrul sãu plin De sânge-nchegat cu þãrânã. Luându-l în braþe mi-l dusei apoi La umbrã sub poala pãdurii, Spãlându-i pe gene lipitul noroi ªi spumele crunte-ale gurii ªi-nceþ ridicându-l de spate puþin Îi pusei la gura-ncleºtatã Sã prindã din ploscã vrun picur de vin, Dar moale cãzut-a deodatã. ªi iarbã smulgând i-am facut cãpãtâi, ªi tristã fu vorba ce-mi spuse, ªi nu ºtiam bietul ce-aº face dintâi, Dar calul aminte mi-aduse Cã nu era vreme, ºi-acolo-l lãsai, Sã-l vãd la reîntoarcere iarã - Vai, frate, murind, tu de tine oftai, Ori poate de mine, cã-s fiarã? La-ntoarcere-mi spuse strãjerul un drum Mai scurt, ºi fu scurtã ºi-a gurii Poruncã de spaimã, ºi iatã-m-acum Departe de poala pãdurii, Departe de unul ce-aºteaptã mâhnit ªi-n drumul meu ochii ºi-i zbate, Departe de unul ce poate-a murit Minþit de nevrednicu-i frate! Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bãtut ªi când te-am bãtut eu pe tine? Dar iatã-l, blãstãmul trãdãrii-a-nceput ªi plata cea jalnicã-mi vine! Nu-n faþa ta, Doamne, cã ºtii! ºi mi-e greu Cuvântul ce-n cumpãn-apasã: Da mama, eu mamei, de fratele meu Ce-oi spune eu mamei acasã? |