HELICON - Timisoara, 1997


AUTOPORTRET(1)

...ne împânzeste rusinea, va jur!





AUTOPORTRET

(2)

Înca o data, cu aceasta carte, ma simt mai saraca. Parca îmi pierd umorul, destinul, ziua în care m-am nascut; naravurile, înfatisarea, granitele, umbra, aripile, totul. În locul meu rasare un ulm. O gradina parasita. Godot!
Duceti-va dracului, strig!; de ce nu mi se raspunde înzecit? Nu mi se raspunde ?!
Strainul care ramâne, poarta o roba sinilie, lunga, ponosita. Trece pe strazi, noaptea. Târziu. Nici macar nu îl ocoleste careva. Nici macar nu se confunda, CU CINE SĂ TE CONFUNZI?
… pentru ce o carte în toata aceasta mizerie?

Ne împânzeste rusinea, va jur!!!

Viorica Ungureanu Bertea
era noastra, 1997







IESIREA DIN MINT;I

(I)

Se svoneste ca am înnebunit.
Îmi parasesc în nopti ticluite
sclavia. Ma risipesc. Pe strazi.
Ca un gând.Patrund în linistea
tuturor în chaosul în fond
dintre Cer si Pamânt.
Ei îmbraca haina fericirii când
aud ivarul în urma-mi cazând.

îi stii Doamne cine nu
îi stie sunt rosi de ura
pe dinauntru pe dinafara
atinsi de izul ratacirii sunt,
Umbra mea le este povara!

unii -se întelege- ma tot plâng
altii se surpa râzând, Am pus
stapânire pe Raiul lor asa ceva
nu se poate ierta tocmai de aceea
ma va înghiti Iadul curând.

Altcumva bântui clipele marilor
domni de rând amân zilele anii, nu
se stie prin ce minune tintasii adorm
la trecerea mea prin Cuvânt pâna si
capcanele scot vuiet de clopote când
ma apropii de ele nu încape îndoiala
ca ma hranesc cu pulbere de stele.

pâna si Mama nu ma mai recunoaste
- la pieptul sau strânge duminica
la plecare (în loc de ce a crescut)
un semn de întrebare- în urma-mi las
în obrazul ei cute adânci si ciucuri
de roua fierbinti, Dumnezeul meu este
-se stie- Legea iesirii din minti





PORTRET NEBĂNUIT


, cel mai bogat poet din lume
sunt eu!, Traiesc într-un palat
de foc. Am slujitori - nu îi stiu
pe nume duc o existenta anume :
Nu îmi gasesc în viata loc! Sunt cel
mai trist poet –se pare- când joaca
se preschimba în joc: Îmi tes orgolii
mari cu râvna ma razvratesc nu
ma întorc la ce-am avut sunt
Doamne stâlpul de primejdii
al GENERAT;IEI GODOT.

Mare îmi este fericirea încât abia
pot sa o duc. Oh! nu am parte
de dusmani atâtia cât mi-as fi dorit
nici mila nu am cunoscut nici ura
în geam nu mi-a’nflorit cel mai
bogat poet din lume sunt eu
asa cum nici nu ati gândit

stiti voi ca tineretea mea e sila?
(ma rog, e bine ca o stiti) desi
as fi putut sa jur ca visul ipocrit
va trece aproape nevazut ca ranile
îmi oblojiti ca sunt un om sarac
lipit or ironia lehamitea sunt fratii
mei de cruce buni ca mostenesc
cu îndârjire o pana stinsa între taciuni

Doamne cum pot sa va ascund tocmai
acum când voi m-ati redescoperit



INIMA MEA SĂ NU O IERTAT;I

inima aceasta a ta de când i s-a furat
visul se acopera cu frunze si crengi

tu vezi cum într’însa se înalta
un chip sugrumat

niciodata nu îi raspunzi niciodata
nu o asculti te prefaci numai ca
o întelegi, Învata-ma sa ma ascund
-pare sa strige- eu stiu apele
în care toata viata te-ai scaldat

într-o alta zi îi aduci un alt vis
vin noptile ea se tânguie ploile
mai apoi vor veni vor spala
fericirea aceasta dramuita
cu neguri amesteacata



ROCADA

Numai pacatul meu urzit
cu migala se întoarce singur la mine
printre imagini pieptanate de regi
ca si când mortii nostri se întorc
la casele lor ca atunci când ramânem
împietriti sau plutim în visul pierdut,
ne schimbam fetele albe între noi
bratele mersul râsetul povara.

Azi sunt. Mâine sunt. Nu am fost
întotdeauna astfel? Viata nu
era o goana în cerul alb
împartea lumea împartea
confuzii spulbera confuzii, Numai
pacatul meu se întoarce
singur la mine




SINGURĂTATE

ramâi tu în casa aceasta a mea sa îti auzi
oasele trosnind pasii scâlciindu-se de tacere
povârnisul vietii sa îl ungi cu miruri si miere!

ramâi tu aici unde peretii se holbeaza la tine
vuietul lor este fibra carnii tale durerea lor
- mustrarea ta echivoca, Ramâi tu în casa aceasta
unde inima îti va urla ca un câine închis în
inima altui câine ramâi tu în casa aceasta


SINE

, neobosit te vegheaza.Cu palmele negre
sub semnul rabdarii îti atinge inima neagra
dincolo de sentimentul miop se deschid galerii
fugare, O foame absurda te încearca
un strigat fara de care nu poti trai,
Un strigat ca toate strigatele!

Neobosit te vegheaza îi îngadui prezenta
absenta ti se face mila de viata îi vezi
continuu palmele negre cum
îti învaluie inima neagra de sub privirile
tale se smulge dureros, un biet ins abatut.
Cutreera totul la strigatul
sau mut timpul se dilata vezi prin el limpede
prin existenta lui si mai limpede
ca printr-o pânza de doliu ca printr-o
pânza de nunta mereu amânata, Oh
câinele din spatele usii
te va sfâsia te va sfâsia. În sinea lui.
Se va aseza de-a curmezisul în grumazul
tau te va sfâsia,


O!câine iubit o, câine iubit!





IERTAREA


Cât sa mai înveti sa ucizi umbra aripa
cu care ti-ai acoperit spinarea în nopti-
le lungi geroase, Te voi iubi ca pe propria
mea mama spuneai cum cineva iubeste
speranta cum cineva iubeste linistea

cât sa mai înveti cum sa ucizi râsetul
sterp pasarea aceasta de care nu mai scapi
o alungi ea în mâinile tale facute caus
se cuibareste si zace – poem molipsitor
cu fata mânjita de urmele pasilor poem
condamnat adiere a ulmilor
în fata gradinii parasite,

Un om singur nu este iertat!!!





INSOMNII

într-o vreme atât de limpede înfloreau
alb casele negre Cântul nadejdii pe stresini
se prelingea pe marmura purpurie
a vietii viata nu se mai sfârsea,

acum cineva te priveste peste umar altcineva
te scuipa în obraz pâna la capatul zilelor, trairile
de care esti mândru ti se strâng vinetiu în jurul
ochilor Doamne într-o vreme cineva te împrumuta
fiecarei clipe acum cineva te rascumpara te întreb
pe tine locul tau este aici ti-am pus pe umeri semnul
crucii mi-ai pus semnul crucii pe umeri locul tau
este aici?, Nu mai înfloresc umbrele gândurile
sborul este atât de încet cerul nu mai coboara
în cuvinte aripile mele sunt uscate si reci
visez blestemul întors pe dos – strigat
stralucind, Oh!pasul tau înfricat de pasul meu
înfricat ce se strecoara în urma-i ca si cum ar lovi
pe la spate dezmetecindu-ma dezmetecindu-te



CEI CARE ÎT;I IAU TOTUL

, vor cânta împotriva ta pietre de amnar
în nesabuita-ti inima vor arunca vei afla
astfel dragostea lor utopica nemiloasa îti vor
cadea în genunchi îti vor descoperi fata
de pietate robita vor alunga Duhul
Remuscarii din tâmpla ta
transparenta împietrita

pe podeaua casei
din lemn viu
te vor preface
în umbra
de papusa
cu suflet pustiu,

Da-le tot ce ai nimic sa nu opresti asteapta
sa se bucure fa-ti lacas în surla unui asfintit
vor lua din tine
farâma cu farâma
îndura-i linistit!!!
peste un timp
te vor uita: e tot
ce o sa-ti ramâna!


UN OM FĂRĂ CĂPĂTÂI

se surpa în oasele tale labirintul
luminii amintindu-ti clipa de clipa
cine esti, Raiul Iadul pe masura ta.
Toata fericirea lumii o dai
în schimbul coamei de deal
isvorul cu cerb alb însetat ti-e viata
si moarte. Inima ta sat fara câini
se stinge încetul cu încetul când
cine stie cine atinge perdeaua, Cine
ar mai pautea frânge spaima
aceasta de viata ce abia te învaluie
pregatindu-ti parca sfârsitul, O!,
pâlcuri albe aripile mele reci
despre care nu v-am vorbit
niciodatâ. Pâlcuri albe. Negre.
Rosii. Stravezii. Aripile




IESIREA DIN MINT;I
(II)

, sunt într-adevar un om fara capatâi!, trebuie
sa o spun. Turma este pentru mine ca o mama
vitrega, Mi-e sila de tot ce ma atinge nu
ma atinge dar îmi cere
pentru existenta seama

veti râde în hohote daca
o sa va spun ca atunci când mama
aceasta te saruta pe frunte esti
înfruntat toata viata fara doar
si poate devii mielul ratacit, Veti plânge
daca o sa va spun ca între mine si mine
exista o întelegere de netagaduit,
Storc viata ca pe o rufa de tot
ce nu mai are. Va încoltesc
cu privirile, Nevinovati. Optuzi,
Va înconvoiati de spate
ca un semn de întrebare





SĂRBĂTOARE

îmbracat în gânduri cutreieri orasul
de ceara te desfide viata îngenunchiata
în fata ta si îti da nume, Omule
scos din minti orbul din tine
te interzice te ascunzi în propriul tau
mit orbul din tine te târaste
prin pulberi albastre te ascunzi
în propriul tau mit în care ratacesti
ca printr-o nesfârsita sarbatoare



o lumina piezisa cade peste chipul tau
întortocheat. În numele tau se spun
cuvinte grele ca apa ca plumbul cutreieri
orasul de ceara robind asteptarile
robind speranta firava




PROCES

(I), ma apara promoroaca privirilor
voastre cazute pe povârnisul cetatii
ma cutremura ca un strigat
prin care trece cavalcada spre râuri
spre pleoapele murdare ale fericirii
spre încumetarea de a cladi la fel
de primejdios râsetul precum
hohotul de plâns, O bâlbâiala
este viata!!! Fiecare tâmpla este
un zid. Fiecare clipa este un proces.

Orbii si câinii sunt frati între ei, Crucea
ocroteste meteahna crucea pe care
o porti sub strigatul
ce te cutremura te apara




SISIPHE

1.
, pusnic auzul si vazul deasupra lumii, Sisiphe
este în voi sta la pânda într-o mlastina rosie
aproape ucigasa aproape eterna napadita
în somn de primejdii, Nu o sa va lasati
mângâiati de Sisiphe nu o sa va lasati tradati
de Sisiphe el îsi traieste di plan paradoxul
lui ma închin si nu am încotro?!, Nu mi-l luati
pe Sisiphe batrânul meu domn ma uita încet
în fiece zi lânga mine ma uita încetul cu încetul
cu imaginea mea despre mine pribeaga îti spala
fata mâinile fata picioarele în visele lui
nici visuri nu sunt litanii îmi sunt
verbele sale calauza. Oricând...

2.
am patruns prin fereastra-i de onix, Urca!
(ce mult m-am temut am urcat)
Urca!Tu nu ai teama în tine tu nu ai
teama numai un vis de lumina. Câta
orbire ! În fond ai parte în viata de mari.
Fara tarm.Hatisuri de foc
te împânzesc am urcat cine esti
batrânul meu Domn as putea sa îti sarut
palma niciodata facuta caus¬? cine esti
strainul meu Domn alb ca varul, Nu
ai grija sa nu ma zdrobesti?-întelege-te
asadar pe tine! - Zdrobire... ce este
aceea... Cine mi-a spus sa nu uit?! Ma iarta
Sisiphe am patruns prin fereastra-ti
de onix am vrut sa descopar o lume
a clipei si Doamne lumea aceasta iata
o am lumea aceasta sunt eu însami strivita
de aurul ei sarman liman spulberat înteles
Rupe-ti privirile din clipa de pe urma
iarta-te în tine închisa ramâi
într-o absenta stângace

am râs am cântat a plouat chipuri
sfâsiate de clipa inimi strigând omeneste
am vazut am tras zavoarele storul fericirea
se ascundea în ziduri scâncetul ei cu mii
de voci svelte în carnea mea cuib îsi faceau
i-am deschis a intrat nu am avut încotro
m-a pazit credincios noaptea
se târa pe strazile lungi ziua pâlpâia
în oglinzi nesfârsite se despletea în
penumbre numele meu întemnitat
dupa propriilei legi, Esti aici?
Sunt aici bunul meu Domn
Sisiphe. Ai patruns te-au zidit întrebarile
într-un ornic de ghiata

3.
lânga tine deoparte
imi cladesc ochiul
de stânca



IESIREA DIN MINT;I
(III)


se svoneste adesea ca nici
nu exist!, tot ce vine dinspre
mine nu lege interioara
se cheama, se spune ca
i-as urâ pe cei ce-si cumpara
singuri flori si de la o vreme
dau demonilor seama.

Dincolo de târgul
încordarii ma înrobeste
o lege! A Predestinarii

se mai spune ca de fapt
as exista dar ca as duce o viata
firava fiindca ma spânzur
de îndoieli si rastalmacesc
o stea bolnava. O! Cât pe cerul
ferestrei mai rasare un strop
de viata din dramuitul soare
si cât de tine Doamne
ma mai tem ca existând
ma surp într-un blestem
eu nu exist într-adevar,
sunt doar un biet Poem...



CET HOMME N’EST PAS DIABLE QU’IL EST NOIR

la fel de aspra fiecare zi te învinge când
peste marmura-i ascunsa Imnul Râsetului abia
se mai prelinge cine atunci ti-ar mai putea un deget
lumina? în seara! când zidul creste în tine
si da pe dinafara! Iluzii au înveninat lumina
câd tu ti-ai parasit si cerul si gradina

în trunchiul salciei din vis
o gura alba s-a deschis
prin care vei pleca întotdeauna
si azi si mâine ai sa treci
spre zori descult în soapta
priporul catre nori

nu vei gasi pe nimeni în Marile orase sa îti
înspaimânte freamatul din tâmpla sa te arunce
într-o fântâna atât de limpede si adânca Nu
vei gasi nu vei gasi pe nimeni

cât bezna împânzeste maladiva trupul tau si zei
supusi se încalzesc la focul zdrentelor din ceruri
în oase îti urla lupi albastri, Cum eu dormeam pe
bratul tau murind nu vei gasi pe nimeni sa moara
si mai rau, L’enfant prodigue va cerne pe fata ta
cairea un strat de frunze albe. Aceasta ti-e trezirea.



MICILE TALE FALSE SĂRBĂTORI

aceleasi chipuri viu colorate
pe care le-ai iubit toata viata
te ating te recunosc nu
te recunosc aceleasi chipuri
te ademenesc te devora
mestecându-te lenes cu falcile lor
de plumb, ca si când nu ar fi ele
în umbra propriului deget
aratator se ascund

te trezesti în rastimpuri când
deja este prea târziu alergi
prin tuneluri de piatra
întotdeauna numarând mastile
din memorie - de fiecare data
ies în plus – aceleasi chipuri
pe care tu le-ai iubit toata viata
aceleasi chipuri prefacute
afundându-se în orbitele tale
îngânându-te rotunjindu-te,

Sfânta sarbatoare!







RĂZVRĂTIRE

ai putea avea o viata
a ta. O prapadita de viata
pentru care sa arunci
totul inconstient în bezna

nu auzi nu vezi
alergi doar
în susul odaii cade
seara si tu alergi
în susul odaii
vine pe furis
noaptea subtire
tu alergi în susul
în josul odaii, Zidul
se topeste în sinea
lui zidul se înalta
în sinea ta zidul

cu degetele desenezi în eter
semnul NU, mâinile cauta
locul odihnei umane umerii
cad zgomotos oglinda nu
te mai vrea sforile reci ale
paienjenilor se leagana
deasupra, Cu tine aici
era cineva. În casa aceasta
cineva vine pleaca si nu
se mai întoarce, Ce spui
Doamne casa aceasta




IESIREA DIN MINT;I

(IV)

trag dupa mine clipa ba muta.ba surda. ba oarba.
duc cu mine un câine ba mut ba surd ba inclinat
sa ma uite prins în capcanele vietii

doar când m-am dat
cu dusmanul câinele
m-a scuipat în obraz,
Femeie salbatica
ratacind prin noianul
de umbre cum a aparut
în viata ta scârba
sentimentul acesta
conic soare otravit
corabie pe care
îti duci zilele coliba
pierduta în hatisuri

când si când o lumina piezisa strabate fereastra







DIEU MERÇI

speranta se stinge în tine
ultimul razboi psihologic
poarta în fond numele
tau , Cum sa îngadui
cuiva sa îti mânjeasca
obrazul cu izul de miozotis
al respiratiei sale. Demonul
îti ghiceste în palma îti râde
în nas tu tii în ascuns luna
îti plânge pe spate cerbii
de purpura te alunga din visuri
cu licariri de viata, Cum
sa îngadui cuiva sa îsi
sadeasca în locul inimii
tale inima sa chiar si pentru
o clipa sa îti împrumute
disperarea pâna si atunci
Doamne te vei naste dintre
strigate pâna si atunci
nu vei mai putea uita





CÂINELE

câinele este înlauntrul
tau îndura acum linistea
semiobscura în zori când
lumina va fulgera fereastra
odaii ciobite el va lua
numele fagaduintei
va zdrobi râsetul blazat
privirea aprinsa respiraâia
ta orasul de ceara symphonia
care ti-a dat viata. Va suferi
de umilinta Câinele

este înlauntrul tau
te va târâ prin
cotloanele îngândurarii
ani în sir




TRĂIESC ÎNTR-O SYMPHONIE

prisosinta dragostea
mea ca pe o haina
de sarbatoare
te îmbrac, - Numele
tau l-am luat!

!!! sa nu auda
mama ar plânge
zile în sir ar plânge
nopti în sir Prisosinta
marea mea dragoste
hatisul tau creste
în mine înalt vinetiu
atins de seceta spre o
granita peste care
ninge mereu nopti
în sir zile în sir,

Et in symphonia ego





STATUIE

, pregateste-te sa devii
statuie in bataia privirilor
ipocrite din care s-a furat
pâna nu demult visul.

te voi închide în mine si
nu te voi putea uita
pregateste-te sa devii
statuie straini trecatori
te vor pândi clipa de clipa
din luminisul iernii care
te tine înca în viata


!, pregateste-te sa devii
stauia pâna si peste care
vor cadea anii vor pluti
sperantele înca vii





STARE

astazi orasul de ceara
este cu mult mai pustiu
cerul se întoarce pe dos
si tu nu mai vrei sa ramâi,

Cine te poate opri sa nu
te pierzi în marea
de fantose ca într-un
ochi de roua sticlos

în rastimpuri
stiu te întorci
amutesti sau devii
tot mai strain,
Eu nu te privesc
cum se cuvine
de aceea orasul
este tot mai pustiu

drumul tau catre mine
tot mai mâlos când tu
pleci când tu pleci
orasul se umple de chin





SCRISOARE MAMEI

(I)

Mama,
doar noaptea se mai strecoara un fosnet.
Un chip. Ca acela din copilarie – hoinarea
pe o coama de deals când nu mai vroia
linistea sa îmi recunoasca

Si astazi mai aud zbaterea
clipei pasii ce se apropiau de fereastra
deschisa spre râuri doar cântecul de leagan
a ramas între noi îmi sageteaza auzul
cu trecerea-i oarba piezisa prin lucruri
în clocot de copite de cerbi, Mama
fosnetul chapul trudit se încapatâneaza
sa dormiteze adânc în privirile mele



SCRISOARE MAMEI

(II)
Mama,
vad lumea cu o inima
oarecare ca pe o noapte
stramutata peste timp
în care cineva ar putea
astepta- cu degetele arse
cladind curcubee: speranta
de soi în pântecul mortii
flacara surda neliniste
a somnului tau, Esti trista!
Calea Robilor s-a stins pe ruine-
le sale tresar pasari de smoala
chipuri deghizate

Mama,
te-a parasit viata
aceasta m-a parasit
viata aceasta, Cineva
cade în genunchi
lânga tine…




POEM PENTRU COPIL

ce cruda bucurie
din crestet
se lasa în suflet
din suflet
în crestet
se înalta




CRUT;ARE


si tu parca esti spânzurat
în bataia vântului
cocotat
în vârful piramidei
de ceara
sentiment idiot!-
lipsit de siguranta
te urmareste precum
visul precum realitatea
pe care o refuzi
si ea se târaste
dupa tine lasându-ti
urme din care gasesti
o cale de iesire la care
te întorci fara sa vrei
false rugaciuni, Un susur
aspru te învinge
te cruta te învinge

nimic nu ceri
învingator de-a lungul
vremii tale cât de singur
cât de singur te surprinzi
uneori te trezesti
în vârtejul multimii
colorate alteori

repari ceea ce atât
de obosit ai refuzat
sa întelegi si parca
esti spânzurat si parca
nu mai poti recunoaste




PEDEAPSĂ

(I)
tot ceea din tine se destrama
se stinge încetul cu încetul
dispare este viata un tinut
cu cârtite rosii albastre verzi
ce scurma în carnea ta
pâna la trezire pâna atunci
când esti în stare sa nu
te mai recunosti



PEDEAPSĂ

(II)
adeseori îmi este rusine, Am putut
sa ma închid într-un cuvânt stârpit
am învatat pe de rost mersul
înapoi Dumnezeu m-a vegheat
ca pe o certitudine a sa

cum sa nu îti fie rusine când
atât de liber poti fi ca pasarea
cerului or tu îngenunchiezi
la propria ta umbra oarba
în timp ce lumea în jurul tau
prinde viata, Pâna si de
clinchetul orei ce jupoaie
de vie clipa nascuta dintr’însa
îmi este adeseori rusine

pâna si de ireversibila inocenta
cu care timpul se încumeta
sa ma pedepseasca
îmi este adeseori rusine

PEDEAPSĂ

(III)
în fiecare zi
ma despart
de tine
pentru întotdeauna





PEDEAPSĂ

(IV)

el trece peste chipul meu zidit
el se preschimba în ceea ce
întotdeauna nu am putut
sa urasc din piatra alba a vietii
din piatra stearpa el stoarce
flacarile cu care ma hraneste
îmi scoate ochiul din frunte
îmi vorbeste într-o limba
pe care nu pot sa o înteleg
el sta între mine si mine
când ma sting se bucura

adeseori ma striveste
sub talpa aspra talpa
calda binefacatoarea
cruda talpa el îmi
desparte capul de trup

câta durere atrage asupra-i
îmblânzindu-ma apoi dupa ani
si ani de chin de pedeapsa
a iubirii el se preschimba
în ceea ce întotdeauna
nu am putut sa urasc

REPETIT;IE GENERALĂ

sufletul
meu ca un suflet de mort
trupul meu ca un trup
de mort

Repetati: sufletul
meu negru astazi
a iesit din carapace
si Doamne umbla
nebun prin orase
prin parcuri
pe strazi

Repetati: sufletul meu negru astazi a iesit
din carapace sufletul meu umbla nebun prin orase
sufletul meu negru ca un câine negru
Repetati: sufletul meu negru ca un câine nu
latra nu musca nu pretinde nu

Repetati: câine pripasit repetati repetati




RĂTĂCIRE

1.
asa credeam eu ca totul
este sa te închizi într-o
fericire solzoasa în râsete
seci ghemuit sa asculti
propriul tau fosnet
tremurul degetelor,
Frânghii albe despletite
sub cumpatul vietii nimeni
sa nu te recunoasca asa
credeam eu ca cei fericiti
nu au nevoie sa exerseze
mersul în vârful picioarelor
întâmpinearea zilei ce
vine decenta ademenirea
uciderea ei, Destin lepadat
în râpe de foc


2.
cine ma ridica de subsuori
la fereastra sa vad lume
de cârtite verzi ce scurma
Pamântul si Cerul îndelung
graiesc omeneste cine
ma ridica de subsuori
soptindu-mi despre cum
se poate îmbraca haina
existentei ciuntite cine

asa credeam eu ca totul
este când cineva îti cânta
dragostea rapusa
de symphoniile vietii
târâta sub nisipuri
în vârtej de furtuna

acopera-mi ochii Doamne
ochii împunsi cu ace de ger
cu sabii de foc
în lunga mea ratacire


TAEDIUM VITAE

în tine descoperi adesea prapastii
adânci hauri ce striga nu uita
despart capul de trup descoperi
spaima linistii adierea nascuta
din adiere pe care leprosii
o striga sacadat ca pe numele
Mamei ca pe numele Mitului
Rusinii salasuiesti o maghernita
de inima vis încâlcit mlastina
vie prin gratiile degetelor
privesti cerul destelenit
cerul invadat de flacari

pironit în jiltul de aur asculti
tipatul strain cum se rostogoleste
în gâtlejul tau te sbati sub scoarta
unui copac vegheat de stihia stiuta



ÎNGĂDUINT;Ă

seara vin hingherii sa îti jupoaie de vie
singuratatea îti înghiti nodul din gât
îti stergi dragostea din obrazul uscat
îti vei asculta oasele urlând undeva
departe de tine seara vin hingherii
se holbeaza la tine te holbezi la ei
vai, gloria rusinii mele spulberata
refuzi neputincios sunetul cuielor
batute în tâmpla ta, Vine un timp când
nimic nu îti este îngaduit auzi doar sgomotul
înfundat din ce în ce mai pierdut al cizmei
care te loveste sec în stomac si tremurul zilei nu
îl vei mai putea uita, Vei putea trada? Si tu




ÎMPĂCARE

, iar mie îmi trece
prin minte un vifor
cu pasari: Nu mai stiu
daca uneori am sburat
am rasfirat întunericul
gros m-am împacat
cu mine asa cum
sunt cum am devenit,

Aceasta statuie de bronz
îmi apare mereu
în oglinda
îsi destrama
culorile visele
visurile inima
sa creste în
pieptul meu
ca pe o nazuinta
într-o deplina
sarbatoare eu
soarta i-o aleg
si i-o cânt, Îmi trece
prin minte o iarna
mai aspra ca iernile
toate cu vulturi de ger
sidefii pentru care
nimeni nu
sufera. Un dram
de uimire în realitatea
biciuita rostogolita
în neantul himeric


ÎNSINGURARE

(I)

înjghebat din zdrentele
papusilor copilariei mele
el era ca un rege
ma încumetam sa îl ascult
îsi cauta adapost, Ceea ce
curând ne va înghiti este
marea ceea ce curând
ne va înghiti este tarmul

ceea ce se izbeste de tarm zgomotos este viata
când tarmul geme înfundat
iar zdrentele tale minunate
din care ai recladit chipul
regelui acum pâlpâie
în vântul serii, Te slujesc
de atunci ma slujesti
caut adapost cauti
adapost marea tarmul
se vor risipi

ceea ce se izbeste de tarm zgomots este viata




RUG(Ă)

astfel îi stiu de multa vreme
cu totii înca ma tot plâng, O!
Doamne nici sa crezi nu îti vine

în zile linistite de mine cel
mai slab din lume om ei
s-au temut în ochiul lor
orbit de sete ma închideau
si prefacut ma mângâiau
ca pe o farâma de durere

ma spulberau apoi râzând
azi plugul îl rotesc în mine
sa-mi are vecii când
si când Oh!-numele mi-l ard
pe rug eu îi privesc eu îi aud:

e cea mai 'nalta rugaciune!





IESIREA DIN MINT;I

(V)

sa îti pierzi cumpatul adica sa nu
mai conteze nimic din nimicul
vietii ce în tâmple îti bate
îti hartuie sinele urzit cu pacate

oh! Sa îti chemi pe nume
parintii uitati lânga cumpana
unui sat sa le ceri sa nu îti mai
dea viata sa îti cearna Destinul
neîndurat sa tragi peste toate
acestea zavorul sa iubesti din ce
în ce mai mult paienjenii orbi
curcubele noptii sfânta parasire
a rugului în pragul mortii

împânzit
de privirea
iubitei te stingi
ca o apa
senina tradata
de neguri la ceasul
trecerii în pustietate
a symphoniilor
rascumparate





VERDICT: PLECARE

te rasucesti în pântecul
clipei ca un tipat usor
venit dinlauntrul oglinzii
cum de suport sa te aud
zvârcolindu-te pâna si
din pricina albei ninsori
pe care eu o stiu rupta
din basm pe care tu
o vezi ca pe o namila
alba ce îti biciuieste
existenta, Pâna într-o zi
Doamne când
în pântecul clipei eu
voi sadi torte albastre
rosii vinetii sa ma bucur
de întoarcerea ta
ca un verdict



CEL MAI FERICIT

devii tremurul propriei
tale neputinte sclavul
mâinelui definit abstract
tesut cu visul tau dantelat
cu visul tau albastrit, Devii
stafia pasarii din fereastra
oarba sborul ei încrucisat
în ploi sborul pe care atât
de mult l-ai iubit atât
de mult l-ai urât sclavul
tânjirii a ceea ce ti-ar fi
putut guverna existenta
devii tremurul propriei
tale neputinte alteori
disperarea agonica
te înhata te mistuie
în pântecul ei dresat

mâinile îti cad stoarse
de putere peste ochii
cu care vezi totul când
se cade sa vezi totul
sa uiti totul sa îti
acoperi ochii ce pazesc
propria lor lumina

într-o buna zi umilinta
decade într-o buna zi
pâna si fericirea decade
pâna si oaza de speranta
machiavelismul turmei
spada coroana asa se cuvine
sa vezi sa uiti sa pasesti
grav peste lucruri
sa plutesti sa uiti ca pasesti
ca plutesti sa înnoti
în aerul greu si sa uiti totul
sa fii adica cel mai fericit


RECURS

e drept plâng în miezul noptilor
pustii din pricina cuvintelor
stravezii (în fata mea asteapta
o fantosa cu ochi goi) trec
înspre zori în loc de eu drept noi
eu sunt peste tot în dreapta
deopotriva în stânga – sus si
deopotriva jos si mai ales mai
ales nimanuia de vreun folos
Cum sa faceti sa scapati
de umerii mei înalti incomozi
si de la o vreme înaripati
sa nu va mai bântui pâna si
clipele profund personale pâna
si izul cafelei amare, Câta
nedreptate îndura pielea
Domniilor Voastre de mii
de carate (de la o biata
anecdota aruncata într-un
biet sertar am ajuns sa ma cred
banul Vostru de buzunar, Cum
sa admiteti trezirea mea
dimineata mult prea devreme
când în loc de ceai eu sorb din
dulcele-amar se-teme-nu-se-teme
doar câinilor strazii le cânt
din câta viata câte poeme

In fapt : plâng si râd fara
motiv în fiecare dimineata care
se pierde întotdeauna în ceata
adica duc existente unui magar
care cauta toata viata lui umbra
unui vis de purtat în samar

În drept: ciopârtesc cu rabdare
fiecare zi simturile mi-au ajuns
pustii cuvintele stravezii
intrarea a devenit iesirea din
viata aceasta cu ochi perfizi
altcumva cenusii – sângerii,
Onorata Instanta existenta mea
care trece drept noastra are
un vadit caracter de circumstanta
albastra dragostea Domniilor
Lor pentru mine-cea-întemnitata
in cuvant a fost –ce-i drept-
tradata de propria-mi aroganta
si a fost –recunosc- tulburatoare
doar eu nu am fost în stare
sa simt cum ea curgea catre Cer
dinspre Pamânt chiar si la
cea mai mica adiere de vânt



LEGI INTERIOARE

(I)


, as putea sa îti spun totul despre
mine cea care de la o vreme port
haina clipei desarte ti-ar fi astfel
mai simplu sa alcatuiesti aceasta
existenta ca o umbra de sarpe

te-ai putea dezbara de nelinistea
mea sinilie plicticoasa pâna
într-o zi când nu vei mai putea
nici zu îndura si te va cuprinde
disperarea îti va curge noroiul
pe obraz pe buzele încremenite
într-o spaima atât de sticloasa,

Este peste putinta sa îti dezvalui
mila fata de îngerii de care
ai fost tradat sa îti dezvalui golul
din inima cu fiecare zi împrospatat



LEGI INTERIOARE

(II)

am ucis
imaginea mamei
si înca imaginea
falsa a iubirii chipul din palma
câinele din spatele usii
mi-a ramas seara
încât ascult pasii ploii
pe stresini, Stiu –cine nu
stie!- târam dupa mine
tinuturi miscatoare fântâna
cu cumpana frâul nadejdii
misterul ascuns sub pleoapa
atinsa de molima râsetului

scorbura tâmplei vuia
sub ruga izbânzii
pâna si tie numele
îti pierdusem fosnetul
Doamne sub dezordinea
unui firesc tradat

, Cine nu stie!- târam
dupa mine bolboroseala
blândetii o silueta fugara
îngropata în adâncul retinei
un cântec de leagan: „vine
un timp vine un timp când
ti se ia totul va trebui
sa soseasca si vulturii
de prada sa se ascunda
în cosul pieptului tau”





GROAPA COMUNĂ

Nu mai stii cine esti încotro porti
straie lungi sidefii tarcate se rasuceste
în tine ca un cutit în rana o bucurie
cu iz de durere cu iz de singuratate,

Acum firave chipuri alcatuiesc
lumea scârbita de atâta tacere

putin foarte putin din tot ce ai fost
se mai distinge: fereastra aprinsa inima
spânzurata în ornic fiinta ta de mutenii
cuprinsa!, De nu s-ar surpa cerul
sub aripi în genunea unei prapastii
de nu ne-am trezi alungati din propriile
marasme. Este o vesnicie de la zicere
la spunere de la blestem la supunere
de la visul tradat la fantasme


avid de raspunsuri
te întorci la gânduri-
le tale pe care abia
de le mai recunosti
sunt nedeslegate

anodine, Ce s-a putut
alege din ele!!!Cum
au fost devastate!!!

au ramas ici colo
câteva semne rebele




ELEGIE

nu esti tu
vinovat ca îmi ramân
pictati în coltul gurii
anii adica respi Pamântul
îmi sfarm gleznele de ygura
norilor plapuma nu ma mai
cuprinde îsi clantane nasturii
de speteaza patului fixat
anapoda în tavanul rotund
lumina opaitului se scurge
în sus prin tavan la vecini
tocmai la caderea zorilor

nu tu esti vinovat
ca îmi privesti cu teama
cearcanele de sub ochi
si minti
îmi treci pragul fara
sa vrei îmi saruti
mâinile dintr-odata golit
pe dinauntru te simti

ne privim apoi îndelung
ca doi sfinti!!!

Într-adevar vad în tine strainul
adica nu îâi ating umarul nu
te dramuiesc te umplu de chin!
îti simt raceala cum îndrazneste
sa ma cuprinda gasesc de cuviinta
sa îti alung imaginea într-o
oglinda or trebuie sa îti spun ca
eu sunt înadins vinovata setea
ma încolteste ades si beau înadins
înadins oglinda din paharul cu apa



IESIREA DIN MINT;I

(VI)
, saltul facut spre a pierde
revolta emotia amintirea

în timp ce ma alcatuiesc
pentru o noua zi nu pot nu pot
sa cred ca te-am pierdut
cu firea cu putinele vorbe
pe care le spuneai fascinat
de putinele vorbe, Viata
îti sufla pulbere în gura si tu
trebuie sa râzi trebuie
sa te prefaci ca stii cine
esti cine sunt

trebuie sa te prefaci
ca stralucesti ca te rogi
la Templul din Cuvânt
freaca-ti talpa aspra
de aspra podea facând
drumuri lungi între
tine si tine, Asteapta
si tu în linistea pierduta
sa vina vesnicul mâine

vine un timp când nimeni nu
te iubeste cu adevarat vine un timp
când pâna si tu nu mai iubesti
cu adevarat vine un timp când
propria ta respiratie devine
propriul tau mare pacat


Pamântul crapa urletul
tau stins este chiar ochiul
vulturului mort în capcana
pâna si sângele tau amuteste
în trupul tau împovarat visul
se adânceste în tine ca o rana
trebuie sa alungi tot ceea ce
ti se împotriveste râsetul
clovnului plânsetul din harpa,

Nu pot nu pot sa cred
ca te-am ucis cu fosnetul meu
aspru ca o piatra pe inima ca o
cruce, Oh fosnetul meu interzis!!!!




ÎNTOARCERE

te aud seara înnotând în cascada
râsetului la margini de oras
te afunzi în clocotul rece tragi
dupa tine strazile lungi glaciale
odaia imensa si goala, Îmi rasuna
în timpane aceasta fuga de viata
fuga de moarte gândul mie strain

te agati de malul abrupt
noaptea târziu te întorci
tragi dupa tine îndoiala
singura si ea învinsa
altcumva suverana




ÎNSINGURARE

(II)
, nu as putea sa te înving
decât parasindu-te Doamna!!!

îi spuneam bea-ti cafeaua amara
ca viata loveste podeaua eu nu
îti pot rosti numele niciodata nu


era alb cavarul regele
meu era alb ca varul
privirea îsi arunca
o data de doua de trei
ori prin odaia de ceara

pleca
întotdeauna

Nu as putea sa te ranesc decât
plângându-te e seara ploua
anapoda drumul e negru e seara
nu poti pleca nu poti ramâne
Domnule Rege
as putea sa te contemplu
îndelung , este o zi care
vine si în care vei dori
sa nu ma mai vezi
în ochii tai, Doamna

oh clipa aceea
îmi desprinde
capul de trup
dragostea devenea
mânia din care
coboram fiecare!

ramâi în alcovul croit în oasele
mele noaptea e lunga drumul
e negru ploua anapoda, Ploaie amara!!!





ÎNGENUNCHIERE

sau rupi juramintele înnodate
între ele sau te apleci peste
speteaza noptii spre a saruta
podeaua stralucind de singuratate
altfel nu îti vei putea spala
fruntea pleoapele barbia cu
râsetul altadata înghitit
împotriva vietii exista o alta
viata împotriva îngenunchierii
o alta îngenunchiere, Ramâi
în odaia roasa de privirile tale
roase la rândul lor de alte priviri

asculta asteptarile
cum noaptea târziu
îsi zdrobesc creierii
de zid din pricina
altor asteptari


IESIREA DIN MINT;I

(VII)
de la o vreme te trezesti destelenit
pui cap la cap ruina neclintirii
– tacerea îngrozita schimbi
clipele între ele apoi te topesti
în ochiuri de cer în ochiuri
de apa smerit iar umbra ta
ramâne atinsa de durere

arareori îndoielile se risipesc
sinele tai hartuit se cuibareste
în tine se smulge arar si umbla
nebun prin oras încât abia
te mai poti îndura pe tine
ca pe propriul tau ucigas



SINGURA CASĂ PUSTIE ÎN ORAS

este o liniste absurda în lucruri, Ce
sa mai spun despre condamnarea
la patru-pereti-ucigasi casa aceasta
a devenit în ascuns singura casa
pustie în oras, Dintre miile de chipuri
imprecis ai cules am cules timpul
imaterial te-a ales dintre miile
de întrebari m-a ales în vâltoarea
multimii tu ai fost albul eu
întotdeauna negrul neînteles,

oh, Domnule Câine casa aceasta
pustie este a noastra este singurul
loc unde pot sa îmi ucid gesturile
în timp ce tu privesti întotdeauna
absent prin fereastra ca si cum nici
nu as exista ca si cum daca totusi
exist viata mea poate fi stravezie
poate fi stacojie libertatea sihastra

casa aceasta este singurul loc
unde pot sa înnebunesc stiindu-te
cum ma ascunzi cum te ascunzi
cu dificultate cum ma aperi
în felul tau de singuratate casa
aceasta are si ea dreptul sa se
prabuseasca alta casa te va primi
mereu îngaduindu-te oricum pâna
când peretii ei or sa te înghita
or sa te mistuie si în cele
din urma or sa te pustiiasca



ÎNCRÂNCENARE

mai degraba surzind mai degraba
rupând cuvinte inventând iubirea
îti spânzuri viata de norul crestat
aramiu, Cineva îti porunceste
sa pleci desi ar vrea sa ramâi,
îti porunceste, Ramâi!- desi
sa te piarda ar vrea niciodata
nu îi vezi adevaratul chip

o! adevaratul sau nume
vasal al clipei pamânt
parasit feuda în neguri
tu treci peste ochii sai falsi

el trece peste
ochii tai sângerânzi



HOT;UL DE VISURI

o cât as vrea sa nu
ma iei drept o izbânda
un temei sub care
te ascunzi când vrei,

Sa nu îti speli pacatele
cu visul meu cel
dantelat eu însami
marele pacat (de care
cine te-a legat?) si
cât as vrea sa mai renunti
sa ma tot pierzi sa
ma tot uiti tu sclav
deopotriva rege nu
te-ai opri ai tot alege:
te întregeste aceeasi
lege din care iei
din care dai din care nu
mai vrei sa iesi

e legea ta: o viata ai

si cum pot eu sa nu
te cred când ochiul
tau întemnitat îmi este
în noaptea rece pled
umbra ta ca o furtuna
îmi este iarna foc
de paie, Dar cum pot
eu sa dau din golul
imens ce mi-a ramas
înc’o letcaie sa-mi cumpar
visul dantelat pe care
tu mi l-ai furat





IESIREA DIN MINT;I

(VIII)
ploaia aceasta vine în fiecare
toamna freamatul ei alb
m-a salbaticit nu se mai
recunoaste pe sine amâna
lunile anii ploaia aceasta
vine si pleaca întotdeauna
în cerul mohorât istovit

de la o vreme m-a secatuit
de frunza cazuta din zenit,
Dintre putinele întrebari
fara raspuns care te tin
în viata pentru înstrainare
Doamne stii în mine cum
rasare toamna care
credincioasa m-a slujit si
am urât-o ca pe-o aratare!





UMBRA CA O FIARĂ

umbra a ceea ce sunt si
niciodata umbra
a ceea ce am fost
cu sperante malefice
te împânzeste râde
la pieptul tau
cuibarita, Stiu
–spuse el- tu nu
te sperii de umbre
de umbra a ceea
ce sunt de umbra
a ceea ce nu mai
sunt.O! dragostea
mea mitul meu
rusinea mea
de-a lungul anilor
cu sârg urzita

esti astazi o apa
linistita mâine
viespar în care
degetele ploii
au patruns,
Spasmele gândului
te încalzesc, O!-
festinul! Implacabil
festinul noptii ce
coboara în rosii
dantele sa
îti smulga din
grumaz ghiarele
fiarei sa te opreasca
din plâns




EL
m-am cercetat vreme îndelunga
m-am razgândit când si când
pentru el care ma iubeste care
ma alunga desi îmi doarme
noaptea în gând am tot lasat
farâma cu farâma din orgoliul
meu nemasurat l-am pândit
îndeajuns l-am pândit el stia
într-atât s-a surpat am vrut
sa cred ca îmi este mila de el
m-am razgândit când ti când
el pentru mine Cer el pentru
mine Pamânt a tot vrut sa fuga
sa piarda iubirea mea ursuza
bolnava am vrut sa cred ca
îmi este mila de el ca anii
oricum s-au dus dragostea
mea i-a ramas totusi grava

Inima mea nu mai este.
Defel.El ma iubeste .El
ma alunga. Si nu mai
pot uita de el.



DUMINICĂ

eu pricina tristesilor voastre mov
ce din greutate vai, nu si-a pierdut
va dezlantuiesc privirile vi le port
târâs – grapis dupa ratacirea-mi
prin T;inut spre marea uimire
a lumii va puteti bucura de cuvinte-
le mele cele mai stralucitoare eu
anonimul declinului vindecat
de o iubire a voastra eu înca
piatra râului uitat în soare

as putea sa va sarut
umarul la plecare
cu soapta inimii
mele neîncrezatoare



ELHAOS

(I)
parca si acum îl vad – era
un cer de seara îi simteam
respiratia în obrazul meu
tâmpla îi pocnea în afara,
Era un vânt câltos
zbatându-se în navoade
ma cuprindea o nesfârsita
bucurie o nesfârsita durere
gândul si-l despartea în silabe
ma cladea ca pe un sens
al sau cu o mie de mâini
cu sapte inimi ma privea
apoi prin sapte oarbe
ferestre cu o mie de ochi
ma privea ma striga
pe o mie de nume,

Elhaos cer de seara
ploaie alba risipita
prin frunze ascuns
la chip rupt de viata
desert unde cuvintele
nu au stapân





ELHAOS

(II)

pâna mai ieri pâna
mai ieri am cladit
dragostea ta pentru mine,
Într-o deplina libertate
te prefaceai ca accepti
într-o deplina rusine,
Lumea aceea multicolora
se ruineaza sub ochii mei
ea astazi te împânzeste
cineva îti aduce descântecul
îti cere umbra sa îti vinzi,
Ia-o - îi spui! mocrila aceasta
înghitind imaginile de care
mi-am legat dorul plesuv
înca mai staruie

Lumea aceasta multicolora
te naruie în timp ce tu
o venerzi si îi pretinzi





PIERDERE

câinele de zgura te-a uitat si-a întors
dinspre tine încet privirea si-a dat foc a ars
cu adevarat pentru tine abia azi începe
ratacirea. Oh! Câinele el niciodata
câine câinele de zgura te pândea
dând din coada în urma-ti fericit
rânjetu-i firav te rotunjea când
se cuibarea în ochiul tau smerit
chipul sau în chipul tau trecea
linistea din zborul neîmblânzit
peste un cer uitat se prabusea


câinele de zgura jeluia
la capatâiul tau tu îi mângâiai
spinarea lunga el râdea în clocot
el se credea zeu astazi
te-a pierdut tocmai astazi
când i-ai spus pe nume
a uitat de pânda-i
a uitat de sine







IESIREA DIN MINT;I

(IX)


pântecul serilor te înghite nu
pot nu pot sa îl mai opresc
pântecul acesta as vrea sa spun
ca nu îl urasc, Te bucuri nu
poti sa nu te bucuri stiind
ca cineva te tradeaza dar
pragul meu te naste din nou

în casa aceasta te întorci împarti
cu mine jumatatea mea de vis
jumatatea mea de clipa, O ruina
este viata ta zgâltâita de verbe
o ruina este viata ta iesita din minti







RUGĂ FALSĂ


trebuie sa aflati cât nu e prea târziu
ca nu am obiceiul sa iubesc oamenii
ca nu îmi este deloc usor sa ma recunosc,
Traiesc între ziduri de verbe sun un om
fara capatâi îmi caut în cuvinte adapost


trebuie sa aflati totusi ca ma ascund
într-o existenta stacojie în preajma
lucrurilor care nu va plac si care
sunt aidoma mie

Zugravite nezugravite
imaginile mele despre
voi cei dinlauntrul
meu sunt Doamne
iatrta-ma tagaduite

Socotesc adeseori sa termin
cu descumpanirea or tresar
ca din somn, Golita de mila
lovita de vis unita cu firea
o clipa mai târziu va aud
cum stârniti focul zdrentelor
în care salasuiesc

o clipa mai târzium -trebuie
sa stiti ca ma razvratesc





PROCES

(II)

viata ta este legata de o faptura
fugara alcatuita pe îndelete
în rosii oglinzi (Trupul tau
amirosind a caldura înseala
paru-i amirosind a frunze
de toamna ucide) de obrazul
ei despodobit în zbuciumul
aspru înca depinzi îti mai da
straluciri cu cristale de roua si
venin te hraneste apoi te îngroapa
într-însa din vreme în vreme
în ascuns te rastalmaceste




SÂNGE

trebuie sa aflati cât nu e prea târziu
ca cerul are tarm si marea plânge
în trestii visul devine Rai visul devine
Iad când pentru cei pe care îi iubesti
bat înlauntrul tau mii de clopote si
mii de flacari ard trebuie trebuie
sa stiti cât nu este prea târziu ca
viata mea este Iadul vostru Raiul
meu este viata voastra numai asa
Cerul cu tarm si marea cu trestii
îmi ramân îmi ramân în fereastra

trebuie sa plângeti
uneori de la miezul
noptii pâna în zori
trebuie
sa ma suportati
asa cum sunt si
mai ales cum nu
sunt trebuie sa
învat sa ma învatati
pe dinafara astfel
veti fi foarte tristi
si o sa va doara

miezul lucrurilor când îl afla omul
plânge se umple de rani cerul cu tarm
marea cu trestii sunt numai sânge




RUSINEA

ne împânzeste rusinea va jur ca o molima
rusinea nu stiu daca mi-as duce la tâmpla
pistolul nu stiu daca as strivi pe cineva
în picioare, Ne împânzeste rusinea cel
pe care îl iubesti toata viata – e limpede-
nici urma din el nu ramâne pe când
dincolo de zid un strain în zile si nopti
asteapta bucurii îti aduce te învata
sa treci peste viatasi moarte tu nu
îl vezi tu nu îl auzi, Cel pe care îl iubesti
toata viata te uita pastrându-te lânga el,

Ma împânzeste rusinea va jur ca o molima
rusinea nu stiu daca din viata ramâne tot
ce e bun nu stiu daca din viata ramâne tot
ce e rau ghemuit în propriile tale sensuri
trebuie sa te privesti mereu cu aceiasi ochi
sa ocolesti mizeria ghiftuita de cuvinte
sa ocolesti umbra care te face de râs
când numai o parte din tine nu o stii
pe de rost trebuie sa te împânzeasca rusinea




AUTOPORTRET

(3)


CUPRINS..............



C.val.T.I.se achita Uniunii Scriitorilor, cont 45106262 BCR+SMB

Editura HELICON
ISBN 973-574-347-7
Bun de tipar:19.05.1997
Aparut : 1997
Coli tipar: 1, 50
Culegere si paginare computerizate
Tiparul executat la S.C. „ Helicon” Banat S:A 1900 Timisoara, Calea Aradului 1
Tel.056-14 27 35, 14 27 72, 12 23 29
Telefax:056-19 03 29
sub comanda nr.365

DREPT DE AUTOR
v.Legea nr.8/1996
Art. 4. — (1) Se prezuma a fi autor, pana la proba contrara, persoana sub numele careia opera a fost adusa pentru prima data la cunostinta publica.
Art. 7. — Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creatie intelectuala in domeniul literar, artistic sau stiintific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma de exprimare si independent de valoarea si destinatia lor: (...)
Art. 138^7
(1) Incalcarea drepturilor recunoscute si protejate prin prezenta lege atrage raspunderea civila, contraventionala sau penala, dupa caz, potrivit legii. Dispozitiile procedurale sunt cele prevazute in prezenta lege, care se completeaza cu cele de drept comun...
Art. 139
(1) Titularii drepturilor recunoscute si protejate prin prezenta lege pot solicita instantelor de judecata sau altor organisme competente, dupa caz, recunoasterea drepturilor lor si constatarea incalcarii acestora si pot pretinde acordarea de despagubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.


▼ 2010 (1)
▼ decembrie (1)
IESIREA DIN MINT;I, poeme, Editura HELICON - Timisoara

Categoria: Versuri melodii

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 6, 2012

Vizualizari: 429