Când ai plecat, zâmbind, din casa noastra,
Din odaita plina de senin,
În graba, ai uitat o floare-n glastra
Si pijamaua ta de crèpe de chine.

Sarmana pijama cu flori bizare,
În care-ai râs atât, nici nu credea
Ca va veni o zi amara-n care
Ai sa ne uiti, pe mine si pe ea.

De-atunci, sedem în fiecare seara
În fata sobei pline de carbuni
Si depanam povestea iar si iara,
Ca doi prieteni buni.

Stiind c-atât de mult îti fuse draga,
O-mbratisez sub vraja din amurg,
Prin falduri îmi adorm privirea vaga
Si-i mângai fiecare brandenburg.

Si noaptea, prin apusuri cristaline,
Când dorul sparge-al lacrimilor dig,
O culc în pat alaturea de mine
Si-o învelesc, ca sa nu-i fie frig.

(“Strofe strengare “, 1930)

Categoria: P

Cuvinte cheie:

Adaugat in: Nov 5, 2012

Vizualizari: 829